Bad timing

De ce a trebuit să aflu aşa târziu de ei? De ce trebuie să vină tocmai anul ăsta pentru prima dată în România, la B'estfest? De ce am aflat aşa târziu că vin la B'estfest? De ce nu am gaşcă de minim 10 care să fie dispusă să meargă o zi la un astfel de concert, pentru că astfel am plăti la jumătate biletul? De ce nu am bani pentru două bilete întregi ca să iau pe cineva cu mine? De ce nu am maşină şi carnet ca să nu mai stau cu trenul şi cine ştie ce alt transport din Bucureşti până unde se ţine festivalul?
S-au nimerit toate extrem de prost şi pur şi simplu mă oftic!
După cum se vede în imagine, e vorba de Pendulum, ultima dependenţă în materie de muzică. Am dat de ei de două săptămâni pe Last.fm pe contul unui tip care îi ascultase destul de mult. Am ascultat iniţial Witchcraft, pentru că era cea mai ascultată de userul respectiv, mi-a plăcut foarte mult, apoi am descărcat albumul din care face parte melodia, Immersion, cel de-al treilea album al lor. În cele două săptămâni am făcut aproximativ 350 de plays la ei şi încă creşte.
În seara asta am descărcat şi primele două albume ca să mă oftic şi mai mult că sunt atât de tari şi că eu nu o să îi pot vedea live.
This sucks!

Yours forever poisoned by music,

Amarena!

Arta sadismului

-Artă! Artă! Artă! am exclamat plin de satisfacţie.
Erau cuvintele ce desemnau victoria, finalul unei lucrări de care eram total mulţumit. Şi ei spuneau că nu sunt capabil de a crea artă, că nu am tehnică, că sunt haotic şi prea mândru pentru a asculta învăţăturile altora. Pentru ce am nevoie de îndrumările lor când talentul meu e nativ, când pasiunea cu care îmi fac operele e atât de mare? Ei sunt cei orbi şi proşti. Proşti! Mă vor ridica în slăvi abia după ce voi muri, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi alţi artişti. Dar gândul că de fapt voi rămâne nemuritor prin arta mea mă consolează.
Am picat examenul la Universitatea de Arte, dar am refuzat să renunţ. Instinctul de a schiţa ceva îmi stătea mereu pe degete. Am reuşit să mă angajez la un salon de tatuaje prezentând cele mai bune desene ale mele, dar nu mi-au permis să tatuez imediat. Am trecut printr-o perioadă de observare şi învăţare a uneltelor în care simţeam că înnebunesc. Încercam să îmi maschez tremurul mâinii în timp ce îmi priveam mentorul la lucru.
Mi se spunea că desenul pe piele nu se compară deloc cu cel pe hârtie, iar uşoara frenezie pe care o simţeam în glasul lor când rosteau acele cuvinte mă făcea să îmi doresc din ce în ce mai mult să experimentez şi eu. Am început uşor cu tatuaje foarte mici, cu cerneală temporară pe pielea angajaţilor salonului. Când am ajuns totuşi să realizez unul pentru un client, mă simţeam ca în transă. Eram doar eu şi bucăţica aceea de piele care avea să se transforme sub acul meu. Voiam să introduc culoarea cât mai adânc aşa că am apăsat mai tare pe ac până sângele a ieşit la suprafaţă. Ţipetele respectivei cliente se auzeau doar în surdină, formau sunete ambientale pentru urechile mele, iar eu eram fascinat de amalgamul de culori din faţa mea. Am fost dat afară fără alte discuţii.
Totuşi nu mă puteam opri la atât. Trebuia să mai experimentez, să modelez pielea şi sub alte forme, nu doar culori.
Mi-am rugat o prietenă să mă ajute în procesul meu de descoperire, însă când acul a străpuns epiderma şi a făcut loc picăturilor de sânge crud, şi-a retras braţul afirmând că poate nu e o idee aşa bună să continui. Cum nu? Abia începeam. Nu am ezitat să pun mâna pe sfoara ce o foloseam cu o fostă iubită pentru nişte partide mai pasionale şi să o imobilizez. Gura am preferat să i-o las liberă, aveam impresia că în acelaşi timp cream şi muzică. Durerea cauzată iniţial de ac, apoi de lamă sau cuţit o făcea să îmi adreseze fel de fel de insulte, alternate cu rugăminţi de a mă opri. Odată cu felul cuvintelor, venea şi tonul vocii. Aveam o furtună de note muzicale, mediul perfect pentru a continua. Încă de prima dată mi-am încheiat lucrul exclamând „Artă!” de trei ori.
Acum am avansat, experienţa îţi spune cuvântul. Nu mă mai rezum la o mână, ci am trecut şi la restul corpului. De fiecare dată preferasem ca subiectul pe care lucrez să fie o tânără domnişoară. Pielea lor era atât de sensibilă şi maleabilă. Era mult mai simplu să scot aşa un geamăt, o privire îngrozită sau un urlet sincer. Dar azi decisesem că e timpul pentru o schimbare. Inspirat de arta lui Marcus Levine am vrut să încerc măiestria cuielor. Aveam nevoie de o suprafaţă mai puternică pe care să lucrez. Spatele unui cerşetor ce îşi pierdea de mult amar de vreme zilele la colţul străzii a fost alegerea perfectă. Nu avea idee că mă ajuta la realizarea unei opere măreţe, că va intra în istorie şi nu va muri sub anonimat. Ar fi trebuit să îmi mulţumească şi să zbiere mai cu patos, parcă îi mâncase cineva limba.
Un cuişor, două cuişoare... iar după ore pline de muncă, pot spune împlinit:
-Artă! Artă! Artă!



P.S.: Creaţie proprie pentru o proba a unui joc de pe forum. Tema a fost impusă şi, evident, a fost sadismul. Am obţinut de la juriu notele 7, 8 şi 10, având al doilea punctaj dintre fetele care mai erau în probă. Nu obişnuiesc să scriu, o fac foarte rar, dar acum sunt mulţumită de ce am realizat.
Fav from Marcus Levine: The eye

Your not so talented,

!Amarena